Bratele sufletului stau atirnate de tavanul apartamentului.
E sfirsit de octombrie, noptile sunt
tot mai lungi,iar pasiunile mai intense.
Dantela neagra coboara pe umerii goi si reci.
Crizantemele rosii din aceasta seara incearca sa aprinda focul...care mocneste.
Aroma de gutui inunda odaia.
Fumul tigarilor de pe terasa se ridica ca un dig catre cerul inghetat cu stele.
Valiza, sta adormita intr-un colt,se pregateste sa intre intr-un rol.
Miine va fi actrita...de teatru...defapt de aeroport.
O noua plecare,reintoarcere,revenire sau revedere...sau...
Kremlinul e mai rece decit oricind...ma chinuie,ma inchide in colturile sufletului meu.
Ma roaga, ma implora.
Farurile lui inalte, fac turul orasului.
Nu mai pot deschide odaia...pentru ca e atit de frig...
Atit de frig si doare.
Mi-era dor sa scriu, liber,despre tot si despre nimic.
Despre Kremlinul care ma tine cu mrejele lui de fier si turnurile rosii, de foc.
Mi-e dor sa vad ultimul troleu,in miez de noapte,pe strazile capitalei.
Mi-e dor sa-mi golesc sufletul de frunzele care l-au acoperit.
Mi-e dor de noptile albe din centrul vechi.
Mi-e dor de ploile autumnale care pling cu zilele.
Mi-e dor de aeroport,imi da senzatia ca plec,ca vin,ca prin pori exista viata.
Mi-e dor sa-mi iau sufletul cu mine.
Sa mergem ambii,fugariti de picaturile de fericire care ne descompun creierul.
-Ai venit?
-Da...
-Si...eu care credeam...
-Mi-ai lipsit...
-Cred ca pina azi n-am trait...doar am existat.
-Esti imbracat in alb?
-Da,cred ca sunt...
-Stii,ai rolul principal in filmul vietii mele...
-Am lipsit la premiera.
-Ai venit...si eu care credeam...
Pina miine,pe strazile capitalei.
