Dimineata tomnatica in Moscow!

Si vine o zi cind trebuie sa pleci!

                                                                                                                                                               



Incercata de jocurile foamei de singuratate imi dau seama cit de fierbinte e cafeaua la aruncarea unui cub de zahar brun.
Zorii s-au ridicat, cu miros tomnatic si rigid de sfirsit de vara.
Printre blocurile inalte de piatra mai patrunde cite-o raza speriata de soare.
Norii grei se lasa deasupra capului meu.
Intodeauna e la fel.
Turnurile ridicate imi dau senzatia de apogeu neatins,sufletu-mi e dezgolit de haine si de flori.
Sesizez ca-s ultimele zile si ca trebuie sa plec.
Defapt niciodata n-am ramas,intodeauna am plecat...
Uneori spre nicaieri,cum fac toti greierii intr-un sfirsit de toamna nocturn,la rostirea ultimelor monosilabe.
Alteori spre directii necunoscute,cu inima-mi strinsa in pumni.
Cu singele ridicat in cap.
Anterior mi-am dorit sa dansez tangou si am dansat...vals vienez cu gindurile.
Nu e acelasi dans.
Pentru ca diminetile te gasesc dupa draperii,iar serile sunt ca si necunoscutele unei ecuatii pe care niciodata nam stiu s-o scot pina in capat.
Imi legan gindurile pe-un scaun privind la farurile aurite ale Moscovei.
Fiecare toamna e un inceput sau un sfirsit,o plecare sau o revenire.
Un rezumat al foii negre sau un inceput pe-o foaie alba prafuita.
    Mi-am hranit privirea cu barbati blonzi in costume albastre si cu femei cu picioare lungi.
Cu replici scurte si inspiratii adinci.
Mi-am umplut inima pina mi-am acoperit tatuajul cu Kremlinul,cu poduri inalte si tacere.
Linga noptiera zace valiza,aproape moarta.
E prima oara cind nu vrea sa vina cu mine.
Si daca ma intreaba la Cheek-in,de sunt singura?
Ce ar trebui sa raspund?
N-as mai putea sa zic ca de fiecare data.
- Sunt cu mine,cu sufletul meu,cu valiza mea si cu sufletul ei!
Pe pervazul ferestrei stau scrumiere cu ginduri si vise.
Unele au ars,celelalte mocnesc.
Orasul acesta nu crede in lacrimi.
 Turnurile lui stralucesc la fel in fiecare zi.
Lumineaza la fel in fiecare noapte.
Iar,printre lumini si feerie,tu nu iti mai gasest loc.
Iiti dai seama cit de mult s-a racit cafeaua,cind se topeste cubul cel de zahar brun pe care tu l-ai aruncat.
Pina la o noua revedere!

Tu ce ai vrea sa fii?

Azi,sau miine,sau in alta zi,tuturor ni se intimpla sa atingem stelele.
Ni se intimpla sa gresim,sa invatam din greseli.
Ni se intimpla sa ne simtim singuri,si de cele mai multe ori sa fim.
Trecem in capitolele vietii noastre oameni nepotriviti,oameni care ne imbatrinesc chipurile.
Intilnim barbati care ne sterg zimbetul si luciul,barbati care vor sa ne mutileze personalitatea.
Ne fura visele.
Ne trezim in dimineti nocturne si adormim in nopti tirzii.
-Buna dimineata!?
-Pleci?
-As putea sa nu plec?
E canapeaua din antreu care te intreaba in fiecare dimineata.Ea e la fel ca si valiza.
Ambele au suflet.Singura diferenta e ca una te asteapta sa revii,iar cealalta,de undeva din adincul sufletului ei te roaga sa pleci.
Stupida diferenta.
Intre peretii inimii,noi avem alta viata,iar dincolo de peretii sufletului ne dorim alta viata.
Ni se mai intimpla sa fim raniti,tavaliti in praf,in scrum...
Finalul vine cu o ploaie de lacrimi.
Nimeni nu te intreaba daca e devreme sau tirziu.
Nimeni nu te intreaba daca de sarbatori ai un brad.
Si tot acelasi nimeni nu te intreaba de ce nu mai zimbesti.
Ne construim insule pentru a ne plasa acolo visele.
Ne facem tatuaje pe inima pentru a ne plasa amintirile.
Inchidem  usile odaii si in acelasi timp ale inimii.
Intodeauna in antreu doarme linistit o valiza.
Ea ar pleca oricind,te-ar insoti oriunde.
Daca i-ar permite,ar sta cu tine pe-un scaun.
In taxi urca ea prima.Iti sarbatoreste plecarea.
Eu,as vrea sa fiu un chevalet.
Ti-as fixa acolo viata pictind-o in mii de culori.
Intr-o zi toti o sa atingem stelele,doar ca ni se intimpla pe rind.
-Tu ce ai vrea sa fii?
-...